Săru’ mîna toamnă, bine ai venit!

De cum s-au prăvălit Probajinile peste calendar, la "Schimbarea la Faţă", cînd cade prima frunză din codru, cum spune tata, de atunci, din zilele acelea cînd se sparge bîlciul în tîrg ceva parcă deodată s-a schimbat. Nici zăpuşeala nopţilor de-acum pe zi ce trece mai lungi, nici soarele amiezelor mult mai blajine nu mai sînt la fel, decupate parcă din alt tablou pe care, aşa, peste noapte, o mînă de maestru vine să-i traseze tuşele la fiecare sfîrşit a lui "cuptor". Dimineţile de pe la sfîrşitul verii de-acum sînt desprinse parcă dintr-o simfonie în care tonurile după care se dă ora exactă a primelor bineţi nu mai seamănă deloc cu cele de astă vară... Zdrăngănitul găleţilor de plastic ale femeii de servici de pe scara blocului, ca şi trapul bidiviilor ce muşcă asfaltul în zori, trecînd dinspre obor cu primele căruţe ticsite cu scîndură, împlinesc ceasurile mult mai aproape de ora cînd ţîncii fac ochi visînd la ultimele zile de vacanţă. Totul este mai aproape de miezul zilei, dimineţi întîrziate şi amurguri grăbite împreunîndu-se grav în sărutul molatec şi timid, ca de fată mare, al soarelui obosit ce brăzdează augustul dinspre aşternutul crizantemelor deja îmbobocite, către înălţimile perdelelor de struguri date în pîrg. Ca un prinţ bălai, orizontul se scaldă în lumina aceea de vis care mi s-a cuibărit în fiinţă încă din copilărie, cu razele mereu aceleaşi, care îmi dădea tîrcoale mai ales în zilele de dinaintea începutului de an şcolar, cînd cumpăna lui septembrie punea adesea peceţi de brumă pe pajişti, dar şi jăratecul din coamele merilor ionatani cu care petreceam iernile, uneori hăt pînă către Paşte. Apoi, totul se metamorfoza, mirosuri de tot felul învăluind plutirea angelică dinspre orizonturile rămase grele de povara roadelor, într-o caravană a melancoliei mereu mai stăpînă pe fiecare adiere odată cu apropierea Cuvioasei, cum o numea mama pe Sfînta Parascheva. Nimic din spectacolul toamnei peste care de multe ori cădeau cortinele posomorîte şi reci ale ploilor nu se rotunjeşte în amintirile mele fără şuviţele de lumină ce împodobesc de fiecare dată, ca-ntr-o reprezentaţie mereu bisată, creştetul anotimpului roadelor. Numai geamul de termopan al garsonierei de la etajul unu care aşteaptă de-acum zadarnic mîngîierea crengilor lungi ale corcoduşului rătăcit în peisajul cenuşiu din faţa blocului, numai ochiul acela trist, înfipt în peretele din beton, îl simt altfel, în fiecare dimineaţă. Nici nu mai ştiu sigur dacă eu sînt cel ce pătrunde cu privirea tainele amiezilor şi ale amurgurilor încă gălăgioase sau dacă nu cumva el mă priveşte pe mine, slobozindu-mi cîte puţin din explozia autumnală ce-mi îmbată de fiecare dată pe vremea asta fiinţa. Preţ de o clipă, ticăitul dumnezeiesc al universului parcă se mută în altă dimensiune, atîta cît să-mi adulmec amintirile de unde niciodată nu m-aş mai întoarce dacă nu m-ar trezi pufăitul de mocăniţă al vinetelor care aproape că dansează pe tabla încinsă de pe aragaz... Astfel, mai învăţ încă o dată drumul către alte şi alte vise, socotind dulceaţa pepenilor de Dăbuleni ca pe o binecuvîntare şi un popas numai bun de luat ca reper pentru reîntoarcerea de la anu’, fără a uita să-i mulţumesc luminii, spunîndu-i între două reverenţe: "Săru’mîna toamnă, bine ai venit!"

Categories: farame de suflet , toamna